Tuesday, April 8, 2008

Not always greener on the other side


Ce faci cînd nu te mai simţi bine în papucii tăi? ...Asta presupunînd că ai cunoscut şi momentele magnifice în care pielea proprie ţi se părea cel mai bun loc din lume în care ai putea fi. Ce faci? Păi,arunci ochii în stînga sau în dreapta, în curtea vecinilor, a.k.a. rudă/prieten/cunostinţă/vecin/coleg şi vezi că ei arată mai bine, au luminozitatea aia a feţei pe care o au toţi oamenii impăcaţi cu sine, viaţa lor amoroasă pare fără cusur, jobul îi satisface atît psihic cît şi financiar şi toate parcă li se aştern la picioare. Reacţia următoare, de preferabil nu invidie răutăcioasă, e compătimire de sine şi o deznădejde totală alimentată de gîndul încolţit de mult în tine, că mereu o să tînjeşti după pajiştea celuilalt.
Iţi faci un inventar al vieţii tale, în toate compartimentele şi ţi se pare că la tine toată iarba e de mult umplută de buruieni dar...iarăşi, ce faci dacă nu îţi place grădinăritul? Ajungi la o dilemă care ori te mobilizează ori te aruncă într-o dezolantă resemnare ce nu duce decît la deşertificarea totală a colţului tău de lume.
Sună a simptome de depresie, nu e aşa? Dar nu, tu nu ajungi acolo, te mobilizezi, aruncînd din cînd în cînd cîte o ocheadă motivaţională peste gard. Intr-un final, după o alternanţă nesfîrşită de zile ba grozave, ba insuportabile, ajungi să te simţi relativ mulţumit. Atunci începi să ridici capul şi să vezi că toată luminozitatea aia roz din viaţa celorlalţi îţi deranja privirea doar pentru că învăţasei să te uiţi doar la întuneric, că nu toată armonia afişată public continuă şi după uşile închise ale unui cămin, că jobul perfect s-ar putea să fie de fapt un calvar iar majoritatea oamenilor se străduiesc continuu să pară mai fericiţi decît sunt. Inveţi şi că, în public,iarba e mereu verde iar putregaiul se ascunde discret sub gazon, cu o cochetărie ce trebuie să mascheze actul, devenit reflex de acum.

Friday, March 28, 2008

Made by ...


...me. Iubesc Iasul in poza asta... sentiment nou pentru sufletul meu incircit de revolta fata de strazile prafuite, mentalitati inghesuite si dorinte refulate de evadare.


Si, apropo de frustrari, ma simt nevoita sa precizez ca in ultima vreme am avut mai mult ca oricand senzatia ca noi, iesenii, ca sa nu ma intind mai mult decat pot duce, ne sufocam reciproc.
Toti arata cu degetul si isi freaca individualitatea care de care mai pregnanta in nasul celorlalti, toti au idei originale, toti sunt pentru idealuri inalte si promovarea pesoanei cu tot cu aspiratiile ei (si nu ma exclud din nici una din categoriile de mai sus)...doar de am incerca sa intelegem ca si ceilalti au personalitate, poate la fel de "remarcanta" ca a noastra. E ok sa te manifesti artistic, social sau intelectual cat mai activ dar eu deja am o problema cand personalitatea mult prea colorata a lui X, sa zicem, incearca ostentativ sa o inhibe pe a mea.
Ne calcam pe bataturi, fratilor, asta e! Si la propriu si la figurat. Si ca sa fiu cat mai clara ar trebui sa rememorez un episod la care am asistat intr-un maxi zilele trecute. Simtindu-ma norocoasa ca am prins un loc, spre disperarea totala a babelor care blameaza tineretul din ziua de azi chiar de la primul pas in mijlocul de transport, am purces la o observare minutioasa a persoanelor de pe culoar. Langa sofer, o batrana speriata ca ii fura cineva impulsurile de la telefonul fix, apoi un barbat inalt, cu chipiu si cu "POLITIA Comunitara" pe spate (el cred ca a lipsit in ziua cand s-au impartit Logan-uri), pe la mijloc o tipa care statea cu ochii doar pe telefonul mobil, foarte comoda, rezemata de un scaun si uitandu-se urat la un domn care dorea sa treaca spre spatele microbuzului. Indiganta ca ii calca spatiul alocat orgoliului ei tipa a comentat ceva la care domnul ii zice "Cucoana nu esti numai tu aici!". Speriata poate ca si-a dat seama ca nu e la ea in masina a ripostat cu un zambet, care mie imi place sa cred ca ascundea o urma de jena, "Cucoana e bunica-ta!". Ok, clar nu era jenata dar nu ar fi stricat sa aiba constiinta ca exista oameni acolo, care merita luati in considerare doar pentru ca sunt OAMENI (sau traiesc eu pe Marte si astept de la pamanteni principii de viata extraterestre) si nu ar fi exclusi ca unii sa fie mai importanti decat ea cu tot cu personalitea ei "marcanta".
Cand am ajuns in statie, i-am sifonat si eu masa de stima de sine care plutea pe o arie de un metru patrat in jurul ei, pentru ca nu reuseam ca ajung la usa.
Singura concluzie care mi se pare ca nu e chiar de prisos in situatia asta ar fi ca cine are atata individualite n-are ce cauta in mijloacele de transport in comun.

Saturday, January 12, 2008

Operatie pe suflet deschis

Bad news people….A mai trecut un an. Peste noi toti…
Si ce prilej mai bun decat un nou inceput pentru a ne face sa ne deschidem sufletele chiar si numai catre sine si sa ne uitam la urmele poate superficiale, sau nu, lasate de 2007 in viata noastra.
De abia am gasit si eu timp sa stau efectiv doar cu mine si sa directionez spiritul meu analitic, nu spre exterior ca intotdeauna, ci spre inauntru. De obicei, acolo, nu dau peste mine ci, de fapt ma intalnesc tot cu ceilalti. Rascolesc printre atitudini pro si contra vizavi de ceva anume, prin toata gama de sentimente, de pareri, mereu raportate la ceilalti. Dar incercand sa trec prin tot desisul acesta de alti mai mult sau mai putin apropiati, am reusit sa dau si de un sine pierdut pe acolo …si l-am intrebat ce a facut el in 2007. Nu mi-a raspuns nimic si a trebuit sa cercetez…
Sunt ani frumosi, care ne aduc zambetul pe buze si la batranete, cand nu suntem prea senili ca sa ni-i aducem aminte, sunt ani in care trebuie sa ne reculegem , sa ne regasim dupa ce realitatea noastra a fost spulberata de ceva tragic …si mai sunt ani de umplutura, in care nu neaparat ca nu am trait dar nimic din ce am facut in acel timp nu reuseste sa ne grefeze durabil sufletul.
2007 a fost un pic cam ametitor si totusi un an bun, dar cu siguranta imi va pali in memorie cu timpul… intre 2006 si 2008, ca un fel de culoar intre doua camere.
Pe 2008 il vreau de partea mea, nu pentru ca am planuri marete si asteptari nemaipomenite. Vreau doar sa vad ce imi rezerva necunoscutul. Nu cer abilitati de clarvazatoare pentru ca nu ma grabesc sa il descopar inainte de vreme. Vreau sa fiu impacata cu alegerile pe care le voi face pentru ca ele sa fie sustine 100% de implicarea mea sufleteasca si mai vreau sa pot sa zambesc in decembrie, privind in urma ... cu un zambet care sa imi revina cand ma gandesc la 2008 si in prag de senilitate.

Ca sa o citez pe Mihaela Radulescu: Ocupa-te cu viata, dar nu uita ca tu trebuie sa o traiesti pe ea, nu ea pe tine.

Sunday, November 4, 2007

When you get bit by a snake, you have to suck the poison out

Ce e rautatea si ce ne impinge sa fim rai? A fi rautacios e ceva inascut sau dobandit pe parcurs, ceva cu care ne inzestreaza, nu natura, ci societatea? Nu vreau sa fac referire la actele grave de violenta, ci mai ales la meschinariile cotidiene, care ne fac sa ne impungem cat mai social cu putinta. Poate rezista intangibila o entitate sociala, fara sa raspunda la rautate chiar si numai defensiv? Sa presupunem prin absurd ca da…si atunci sa ne imaginam cam cum ar fi privita.
Dorinta de a fi primul, nevoia de a excela este o tendinta mai mult ca sigur imprimata de societate si de mediul in care am crescut. Din ea, de deduce automat ideea de concurenta, de unde si tendinta spre egoism ca mai apoi sa ii invidiem pe cei care ne-o iau inainte.
Mai departe, devenim ipocriti pentru a ne face posibile relatii utile si ii periem pe cei de pe urma carora speculam cateva beneficii minore. Dar mult prea devreme ni se pune in gat pastila asta de bunavointa fortata si devenim dusmanosi si incepem sa vorbim pe la spate pe cine putem, tot in speranta de a mai inainta un pas in ierarhie. Asadar, ne aflam in prag de barfa dar, cum cel mai probabil aceasta ajunge zvon, se intoarce indubitabil impotriva celui ce a lansat-o. Ne simtim incoltiti si atunci cade si ultimul zid si ne salvam pielea printr-o minciuna atent ticluita. In caz ca se iveste ocazia putem da vina pe altcineva. Daca totusi am fost desconspirati si suntem in cadere libera, e de neconceput ca triumful sa ramana imbatator si euforic pentru altii, asa ca alegem sa ne afundam in grup, tragand dupa noi pe care ne e mai la indemana. Acolo, undeva mai jos (decat restul?) devenim si mai dusmanosi si ne apucam iarasi de conspirat. Intre timp, ne scuzam ca “Viata asta e parsiva!” si promitem solemn catre sine ca data viitoare sa stim sa ne descotorosim definitiv de obstacole, simpatii inutile si afectiuni dispersante. Si aceasta nu pentru ca am fi toti naturalmente setati spre rau ci pentru ca avem impresia ca ramanem in urma daca nu dam si noi ghionturi ca cei pe care inferioritatea ii face sa se zbata cu infierare sa castige un avantaj, un bonus pe care mai apoi sa il fluture pe sub nas celorlalti, ca un balsam pentru personalitatea lor de mult ciuntita.

Thursday, June 28, 2007

Noua specie de femei Controloolicele

Ok...toti avem manii si obsesii si diverse moduri de a privi si de a ne organiza viata. Eu am mania de inventa si combina tot felul de cuvinte, dar asta e irelevanta in contextul in care o tendinta generala, cu caracter de boala moderna, tinde sa afecteze partea cea mai numeroasa a populatiei Globului, si anume femeile. Da, feminismul are efecte secundare. Boala dezvoltata e un fel de reprecursiune la dorinta femeilor de a le face pe toate si cat mai bine posibil. Nu e de ajuns ca trebuie sa faca ce fac si barbatii, femeile vor sa ramana si femei si cum spiritul de competitie a crescut de la un deceniu la altul acum feministele fervente aspira la un statut de divinitate omniprezenta si omnipotenta care nu asteapta sa i se decida destinul ci isi planifica ele destinul de la cap la coada.
In aceste circumstante, anxietatea, caci despre ea este vorba, ne afecteaza pe aproape toate dintre noi, cele care visam la o slujba cat mai buna, la o familie cat mai buna, la o silueta de invidiat si eventual si la o casa cat mai mare. Grija zilei de maine ramane un fel de mit pentru cei care nu au reusit sa isi asigure un trai decent, pentru ca boala in cauza face victime mai ales in randul carieristelor, celor care trebuie pana la 25 de ani sa ajunga la un anumit nivel de cariera, pentru ca in urmatorii cinci sa avanseze pana la un alt punct, cu atentie planificat.
Conceptul de "a trai clipa" este doar o scuza pentru cei lenesi iar spontaneitatea e ingaduita doar daca are de a face cu un moment de respiro in program. Doar atunci poate feminista de azi sa se descalte si sa mearga prin iarba sau sa faca o drumetie neplanificata. Aceasta este perceputa insa ca o nebunie de moment ce trebuie compensata cu planuri riguroase, cu calcule pentru a recupera momentul de ratacire pentru ca acel moment e posibil sa duca la ruinarea tuturor planurilor viitoare.
Adevarul este ca cei mai multi nu concep sa pluteasca in deriva, fara sa nu aiba macar cateva repere fixate pentru viitor, si faptul ca femeile duc aceasta obisnuinta la extreme e doar o alta obsesie a sexului frumos. Si ne invartim intr-un cerc inchis de manii si fixatii, fara de care poate am fi mai spontani si mai liberi, dar si mai dezorientati si mai delasatori.

Monday, March 26, 2007

The head hunter got the copywriter

Era o vreme cand toti isi scoteau palaria in fata ta daca erai avocat sau medic. Sa nu mai vorbim de mult respectatul “domn inginer”. Acum, in conceptia populara, daca esti avocat musai esti plin de fite si lucrezi la vreun birou notarial unde pui stampile pe certificate iar daca esti medic ce sa zicem?... numai atentiile iti mai misca inima.
Astazi, cartile de vizita sunt mult mai atractive daca sub nume scrie o denumire, de preferabil in engleza, cu inteles dublu si incetosat. Aceste slujbe sunt provocatoare, ravnite si suna al naibii de bine! Si cum sa nu sune daca numai simpla rostire a denumirii jobului lasa lumea cu gura cascata. Mama banuieste ca tu nu te-ai angajat nicaieri si ca te intretine cineva iar vecina de la II cand a auzit ca esti “copiroaitar” a scotocit in toate partile si cum nu a auzit ce e ala, banuieste ca o fi vreo secta.
Primul job care face furori este cel de copywriter. Oficial, copywriterul este cel care creaza ideea/textul inclus in mesajele publicitare, pornind de la indicatiile primite de la client. Off-record, copywriter-ul este un rasfatat al vietii profesionale. Ajunge la serviciu asa cum ii vine inspiratia si dispare la fel de brusc pentru o incursiune in locurile care il aprovizioneaza cu idei….belferul, closca cu ideile de aur, el e ganditor si e mereu gata sa creeze, excentric si original.
Ce face el de fapt? Creeaza sloganuri, dialoguri, descrieri de produs. Dincolo de imaginea idilica a geniului care se perinda misterios prin birou gata sa mai scoata o perla, copywriterul are si el un program 9-17 care nu tine cont de fazele inspiratiei lui, creativitatea lui trebuie sa fie mereu in limitele impuse de client si are si el un punct slab, ca toti muritorii de rand: deadline-urile.
Art director-ul traieste si el in lumea creatiei absolute. In cadrul unei agentii de publicitate cei doi lucreaza mana in mana pentru ca art directorul este cel care se ocupa de transpunerea in imagini a mesajelor concepute de copywriter. El este cel care da tonul vizual al produsului iar munca lui nu e deloc usoara. Inchipuiti-va ca trebuie sa creati o imagine fresh, plina de semnificatii in fiecare zi. Deci, poate o fi salariul de peste 1000 de euro dar ca sa ii si castigi trebuie sa fii un fel de guru al graficii.
Pana acum, am vorbit de un fel de poeti moderni si pictori nonconformisti, transpusi in varianta moderna. Dar cine le da si astora un upgrade? Pai nimeni altul decat trainer-ul. El este un fel de dascal pentru ratustele ratacite ale companiilor, un fel de formator de minti. El elaboreaza strategii, face statistici si incearca sa descopere si sa elimine punctele slabe in organizarea unei firme. Oricat de frumos ar suna jobul, nu trebuie de fapt sa stai in birou si sa dai sfaturi, pentru ca el nu se ocupa de elevi de liceu care asculta muzica in ultima banca ci de adulti, de profesionisti care se asteapta sa le fie provocate limitele, sa li se arate solutii revolutionare. Ce iti trebuie ca trainer? Multa energie. In primul rand. Apoi excelente abilitati de comunicare si de multa rabdare, cunostinte despre natura umana si de experienta de viata.
Si, in fine, am ajuns si la temutul head hunter. Oricat de fioros ar parea, el este de fapt un fel de James Bond al Resurselor Umane. Este un recrut iscusit, are acces la informatii private, se invarte in cercuri de oameni sus-pusi si cluburi exclusiviste unde gaseste oamenii-cheie…pentru ca asta trebuie el sa faca. Sa gaseasca omul potrivit pentru jobul potrivit. Si nu orice fel de job, ci un post de conducere. El trebuie sa fie charismatic, original, cu o cultura generala extrem de vasta, un bun negociator si o fire persuasiva.

Sunday, March 18, 2007

Pledoarie pentru o stare de bine

Aer greu…trecatori enervati. O fata grabita, fara cheile de la masina isi face loc printre fetele cenusii, reci. E singura. Isi trece din cand in cand degetele prin par, regretand ca nu a folosit mai mult fixativ dimineata. Merge incet, calcand atent pe trotuarul imbibat cu apa. O rafala de vant o face sa tresara si sa-si ridice gulerul la haina. Ploaia se inteteste. Parul care ii tot vine in fata ii distrage atentia si ii da o stare de agitatie; se gandeste cu groaza la soarta proiectelor tocmai acum scoase de la printat, aflate la cheremul nemiloasei umiditati.
Ochii ii ratacesc pe strada. Un barbat de vreo 40 de ani se uita lung la ea. “Oare se vede ca sunt derutata? Oare se uita la parul meu? Mi s-a intins rimelul? E nasul meu prea evident?”

Nemultumirea nu e doar o traire de moment…nemultumirea a devenit pentru unii un mod de viata. Si odata ce click-ul s-a produs si aceasta stare a incoltit in tine ea te acapareaza, se intinde ca o maladie si face ca orice neplacere, oricat de minora, sa ajunga cel putin un mare disconfort.
Ai fi vrut sa iti mearga mai bine, ca lucrurile sa fi evoluat in unele puncte catre alte directii. De la visul de a fi balerina de la 5 ani pana la cel de model de la 16…cum de ai ajuns economista cand tu visai glorie artistica?
Din clipa in care te postezi dimineata in fata oglinzii te supui unui tir nemilos de intrebari: “Sunt destul de slaba? Am tenul suficient de luminos? Am fesele destul de ferme? Am dintii indeajuns de albi, parul destul de stralucitor, buzele destul de pline? Am ochii prea mici si nasul prea mare?”. Indubitabil, ai fi mult mai atragatoare daca ai conduce masina X….si ai fi mai fericita daca te-ai imbraca de la firma Y, ai fuma tigari Z si ai manca produse T.
Asa de curiozitate, fa un exercitiu. Intampina orice colega sau prietena cu replica “Dumnezeule, arati superb! (conditie: complimentul trebuie sa fie sincer) si vezi cum reactioneaza. Un astfel de test desfasurat pe parcursul a o saptamana, intr-un colectiv numai cu fete cu vino-ncoa’ s-a soldat numai cu raspunsuri de genul: “Eu superba? Cred ca nu vezi bine.”, “Nu stiu ce m-as face fara produsele de machiaj, ca am niste cearcane!”, “ Sa ma vezi cand ma trezesc. Ai rupe-o la fuga!”, “Probabil tu mergi pe principiul ca frumusetea vine din interior!”.
Nu, nu zice nimeni ca trebuie sa ai un pancreas dragalas ca sa fii frumoasa in interior dar, in loc sa iti iei postura de victima a fortelor malefice care vor sa iti strice dispozitia, incearca pentru un moment sa te gandesti la ce ai…da, viata ta e grea, muncesti mult, tii cura de slabire dar eforturile tale nu raman nerasplatite si numai tu trebuie sa ai grija de asta. E greu sa lasi negrul doar pentru ocaziile speciale si sa adopti indraznetul roz, dar daca e asa de greu...pana la rozul dens incearca niste pasteluri.